LAMPIONUL LUI BACOVIA

Povestea aproape uitată a celor trei luni din 1915 în care George Bacovia a încercat să deschidă „Orizonturi noi” la Bacău

Sunt locuri în Bacău pe lângă care trecem fără să ne mai întrebăm nimic. O casă. O poartă. Câțiva copaci. O bancă. Un petic de verdeață prins între străzile unui oraș care se grăbește. Știm că acolo este Casa Memorială „George Bacovia”. Am trecut poate de zeci de ori prin apropiere. Știm numele. Știm poetul. Știm „Plumb”.

Și, tocmai pentru că știm toate acestea, avem impresia că știm povestea. Dar într-o zi poți să te oprești. Să stai câteva minute pe o bancă. Să privești casa. Și să te întrebi: Cine era Bacovia înainte ca Bacăul să știe că are un Bacovia?

Nu poetul din manual. Nu bustul. Nu strada. Nu numele unei instituții. Nu fotografia aceea pe care am văzut-o de atâtea ori, cu chipul slab și privirea retrasă. Ci omul. George Vasiliu. Băcăuanul. Și, dacă începi să cauți prin pagini vechi, prin bibliografii, prin cercetările celor care au încercat să-i reconstruiască viața și prin urmele fragile ale presei de acum mai bine de un secol, ajungi într-un loc neașteptat.

Ajungi în Bacăul anului 1915. Și descoperi un Bacovia despre care vorbim mult prea puțin. Un om care, într-o lume care începea să se întunece, a încercat să aprindă un lampion.

Bacău, 1915

Trebuie să uităm pentru câteva minute orașul pe care îl cunoaștem. Nu există blocurile. Nu există traficul nostru. Nu există telefoane mobile, Facebook, televiziune sau internet. Informația circulă greu. Cultura circulă și mai greu. Bacăul este un oraș de provincie al Vechiului Regat.

Iar dincolo de România, Europa este deja în război. Primul Război Mondial începuse în vara anului 1914. România era încă neutră și avea să intre în conflict abia în 1916, dar lumea din jur se schimbase.

În această atmosferă, în mai 1915, câțiva oameni din Bacău hotărăsc să facă ceva aparent mărunt.Să tipărească o revistă. Se va numi:

„Orizonturi noi”

și va purta subtitlul: „Cronică lunară”.Printre cei implicați se află profesorul Șmil Kraus, Ion Iordăchescu, cunoscut și sub numele Ion Amaru și George Bacovia. Nu Bacovia cel consacrat. Nu Bacovia din istoria literaturii. Volumul Plumb încă nu apăruse. Suntem cu un an înainte.

Cercetările dedicate vieții culturale băcăuane din epocă, precum și studiile consacrate revistei arată că Orizonturi noi va avea o existență aproape neverosimil de scurtă: mai 1915, iunie 1915, iulie 1915. Trei luni. Trei numere. Și atât. Dar uneori durata unei povești spune foarte puțin despre importanța ei.

O revistă cât un caiet

Orizonturi noi nu era o publicație impresionantă. Nu avea în spate o mare instituție. Nu avea o redacție puternică. Nu era una dintre marile reviste literare bucureștene. Exemplarele păstrate și descrierile bibliografice ne arată o publicație modestă, de dimensiunile aproximative ale unui caiet școlar. Numărul al doilea avea numai 16 pagini, la care se adăugau coperțile.

Șaisprezece pagini.

Astăzi derulăm într-un minut pe telefon mai mult text decât încăpea într-un asemenea număr. Dar în 1915 fiecare dintre acele pagini trebuia scrisă. Culeasă literă cu literă. Tipărită. Legată. Plătită. Distribuită. Trimisă. Și, înainte de toate, trebuia să existe cineva care să creadă că merită făcut acest efort. Bacovia a crezut.

De altfel, cercetătorii au remarcat o particularitate frumoasă: deși rolul său în revistă era central, numele lui nu este afișat ostentativ ca „director”. Mihail Petroveanu avea să vorbească mai târziu despre Bacovia ca despre un „director nedeclarat” al publicației. Este un detaliu mic. Dar parcă îl vedem. Un om retras, într-un oraș de provincie, încercând să facă o revistă fără să simtă nevoia să-și pună numele deasupra tuturor.

„De ce…”

Primul număr trebuia să răspundă unei întrebări simple. De ce? De ce să mai apară încă o revistă? De ce tocmai la Bacău? De ce tocmai atunci?

Și astfel, pe prima pagină a primului număr din mai 1915 apare articolul-program intitulat chiar: „De ce…” Textul este atribuit lui Bacovia în cercetarea literară și este esențial pentru a înțelege ce încercau acei oameni să facă. Bacovia nu pornește triumfalist. Dimpotrivă. Recunoaște că, într-o asemenea epocă, apariția unei reviste pur literare ar putea părea o „naivitate amară”.

Este greu să găsești o formulare mai sinceră. Europa era în război. Lumea se schimba. Iar undeva, la Bacău, câțiva oameni tipăreau poezie și proză. Ce putea schimba o revistă? Probabil nimic.

Și poate tocmai aici începe adevărata poveste. Pentru că Bacovia știa asta. Și totuși a făcut-o.

Pentru cei care nu vedeau niciun orizont

Când citești astăzi despre Orizonturi noi, descoperi ceva ce se potrivește greu imaginii simplificate pe care ne-am construit-o despre Bacovia. Revista se adresa în mod special celor tineri. Acelora care nu găseau în lumea din jur orizonturile pe care și le doreau.

Ideea programului era că, atunci când realitatea nu ți le oferă, le poți căuta în imaginație, în lectură, în cultură. Apare chiar aspirația către ceva: „mai nou, mai bine, mai omenesc”.

Să ne oprim puțin aici.

Pentru că omul care scrie aceste lucruri este același Bacovia pe care generații întregi aveau să-l asocieze aproape exclusiv cu ploaia, toamna, cimitirul, singurătatea și plumbul. Și totuși, în 1915, Bacovia încearcă să le spună unor tineri că dincolo de ceea ce văd în jurul lor poate exista un alt orizont. Nu unul geografic. Unul interior. Unul cultural. Poate chiar unul uman. Și apoi textul ajunge acasă. La Bacău.

La marginea orașului

În articol apare imaginea unui Bacău care nu seamănă cu fotografia oficială a niciunui oraș. Sunt evocate marginile lui. „Căsuțele umilite”. Nopțile târzii. Sunetele periferiei. O lume modestă în care asemenea aspirații culturale ar putea părea inutile. Și totuși, tocmai acolo, Bacovia găsește un rost pentru ele.

Este una dintre acele imagini pe lângă care poți trece repede când citești un studiu literar. Dar dacă ești băcăuan și te oprești asupra ei, devine altceva. Pentru că dintr-odată nu mai vorbim despre Bacovia în abstract. Vorbim despre orașul nostru. Despre oamenii lui. Despre marginile lui. Despre locurile pe care ceilalți poate nu le considerau suficient de importante pentru a fi privite.

Și începe să se contureze un Bacovia diferit. Un om care nu doar constata cenușiul. Îl privea. Și, privindu-l suficient de atent, găsea în el ceva demn de transformat în literatură.

Lampionul

Și aici ajungem la imaginea care schimbă tot editorialul. Pentru a explica rostul acestei mici publicații, programul Orizonturi noi folosește imaginea unui lampion. Un lampion aprins pentru a căuta drumul prin întuneric către acele orizonturi noi. Poate că tocmai aici se ascunde unul dintre cele mai frumoase paradoxuri ale lui Bacovia.

Poetul pe care l-am îmbrăcat, retrospectiv, aproape numai în cenușiu vorbea despre lumină. Nu despre o lumină triumfală. Nu despre soare. Nu despre certitudini. Ci despre ceva mult mai fragil.

Un lampion.

O lumină mică. Atât cât să vezi câțiva pași înainte. Poate atât cât să nu te rătăcești. Poate atât cât să mai continui. Este greu să găsești o metaforă mai potrivită pentru cultură. Și poate chiar pentru un oraș. Nu trebuie să luminezi totul. Uneori este suficient ca cineva să aprindă o lumină mică și să spună: “Uite. Aici este ceva ce merită văzut.”

Bacovia, Bob, Vag, Geovas…

Dar mica revistă avea o problemă mult mai concretă decât marile întrebări despre cultură. Trebuia umplută. Număr după număr. Iar colaboratorii nu erau mulți. Așa descoperim încă un Bacovia aproape necunoscut publicului larg.

În paginile revistei apar texte semnate cu nume precum Vag, Bob, Geovas, Geo Vas sau George Arin, pseudonime asociate lui Bacovia în bibliografiile de specialitate. Constantin Călin a observat că intrarea lui Bacovia în proză în această perioadă poate fi înțeleasă inclusiv prin asemenea necesități redacționale. Trebuia făcută revista. Trebuia construit un sumar.

Trebuiau scrise paginile. Iar când nu erau suficienți oameni… Bacovia scria. Poezie. Proză. Cronică. Sub alte semnături.

Este aproape imposibil să nu zâmbești imaginându-ți situația. O revistă minusculă din Bacău în care același om se întâlnește cu cititorul de mai multe ori, sub nume diferite. Nu știm dacă intenția lui era să creeze impresia unei redacții mai numeroase și nu ar fi riguros să afirmăm asta fără un document care s-o dovedească.

Știm însă că pseudonimele există. Știm că materialele există. Și știm că Bacovia muncea efectiv pentru ca acele câteva pagini să apară. Aici s-a născut și Bacovia prozatorul.Există încă un amănunt superb. Până în primăvara lui 1915, Bacovia publicase deja numeroase poezii în periodice. Dar tocmai în Orizonturi noi, la Bacău, începe să publice proză.

În primul număr apare „De Paști”, sub semnătura Vag. Vor urma texte precum Pe maidan, Zborul cărților și Cubul negru, acesta din urmă publicat în numărul 3 din iulie 1915, tot sub pseudonimul Vag.

Așadar, când vorbim despre moștenirea pe care Bacăul o are prin Bacovia, putem spune ceva mai mult decât că aici s-a născut unul dintre marii poeți români. În mica lui revistă băcăuană, Bacovia și-a încercat și o altă voce.

Aici îl vedem public și ca prozator. Poate din necesitate. Poate din curiozitate. Poate din amândouă. Dar s-a întâmplat aici. La Bacău.

De la Macedonski la Bacovia și înapoi

Iar în ultimul număr se întâmplă ceva aproape simbolic. Alexandru Macedonski apare în paginile revistei cu fragmente din Marea epopee – Tholosa și cu o scrisoare adresată lui Bacovia. Relația dintre cei doi venea de departe. Cu ani înainte, tânărul George Vasiliu trimisese versuri către lumea literară reprezentată de Macedonski. Bacovia debutase în Literatorul.

Acum, pentru o clipă, sensul pare să se inverseze. Macedonski ajunge în paginile revistei făcute la Bacău de Bacovia. Este o imagine frumoasă. Cândva, tânărul din provincie trimitea spre centru. Acum centrul ajungea în mica lui revistă din provincie. Poate că Orizonturi noi nu reușise să schimbe lumea. Dar pentru câteva luni reușise ceva: Bacăul intrase în conversație.

Revista pleca din Bacău

Există un detaliu și mai mic, dar care mie îmi place poate cel mai mult. În al doilea număr, redacția mulțumește unor publicații bucureștene care acceptaseră schimbul de reviste. Pare o formalitate, dar nu este. Imaginează-ți exemplarele. Mici. Subțiri. Șaisprezece pagini. Plecând din Bacău spre București. Și, în sens invers, revistele importante ale epocii ajungând aici.

Era un internet făcut din hârtie. Foarte lent. Foarte fragil. Dar funcționa. Prin acele plicuri, un oraș de provincie încerca să rămână conectat la lumea culturală din jur. Iar mica publicație nu a trecut complet neobservată.

În Noua revistă română, în numărul din 10–17 mai 1915, N. Davidescu comenta deja apariția revistei și remarca talentul lui Bacovia. Gândiți-vă la data aceasta.

Mai 1915.

Plumb, ca volum, încă nu apăruse. Legenda nu exista încă. Dar cineva, citind niște pagini venite din Bacău, observase omul.

Trei luni

Și apoi… nimic. Mai. Iunie. Iulie. Trei numere. Orizonturi noi încetează să mai apară. Biografiile și cercetările ulterioare indică în mod repetat problemele financiare drept explicație a dispariției publicației. Trebuie însă să fim corecți cu istoria: în documentarea consultată nu am găsit încă un act contemporan care să ne permită să afirmăm că lipsa banilor a fost singura cauză.

Știm sigur altceva. Revista s-a oprit. Lampionul acela de hârtie a ars numai trei luni. Privit astfel, proiectul ar putea părea un eșec. Trei numere. Șaisprezece pagini. Câțiva oameni. O publicație dispărută. Dar există o întrebare pe care merită să ne-o punem: Cât trebuie să dureze o lumină ca să putem spune că a meritat să fie aprinsă?

Un an mai târziu

În 1916 apare Plumb. Și de aici începe Bacovia pe care îl cunoaștem. Urmează cărțile. Criticii. Istoria literară. Manualele. Generațiile de elevi. Străzile. Statuile. Casa memorială. Numele Bacovia devine atât de mare încât, pentru Bacău, aproape că nu mai are nevoie de prenume.

Dar cu un an înainte de toate acestea exista un alt Bacovia. Un om într-un oraș de provincie. Cu o revistă cât un caiet. Cu prea puțini colaboratori. Cu texte scrise sub mai multe nume. Cu câteva exemplare trimise spre București. Și cu ideea aproape naivă că literatura ar putea oferi unor oameni niște… orizonturi noi. Poate că tocmai acel Bacovia merită recuperat.

111 ani

Și acum ne întoarcem. Bacău, 2026. Au trecut 111 ani. Casa încă este aici. Orașul s-a schimbat până aproape de nerecunoaștere. Pe străzi circulă mașini. În buzunar purtăm dispozitive prin care putem citi într-o secundă reviste publicate la mii de kilometri distanță. Nu mai trebuie să trimitem un exemplar la București și să așteptăm săptămâni întregi pentru un răspuns. Putem fotografia o clădire și, câteva secunde mai târziu, imaginea poate ajunge în cealaltă parte a lumii.Avem acces la mai multă informație decât și-ar fi putut imagina oamenii care scriau cele 16 pagini din Orizonturi noi.

Și totuși… există un lucru care nu s-a schimbat. Putem trece zilnic pe lângă ceva important fără să-l vedem. Putem locui într-un oraș fără să-i cunoaștem poveștile. Putem trece pe lângă o casă și să vedem doar o casă. Pe lângă un copac și să vedem doar un copac. Pe lângă o clădire veche și să ne întrebăm doar când va fi demolată. Pe lângă un om și să nu ne întrebăm niciodată cine este.

Poate că de aceea povestea unei reviste care a trăit numai trei luni în Bacăul anului 1915 merită spusă în 2026. Nu pentru că noi am vrea să continuăm Orizonturi noi. Ar fi prea mult spus. Și nici pentru că This is Bacău ar putea fi comparat cu ceea ce făcea Bacovia. Dar există, peste cei 111 ani dintre noi, o coincidență de intenție pe care este greu să n-o simți.

În 1915, câțiva oameni priveau orașul acesta și spuneau: există lucruri care merită scrise. În 2026, noi mergem prin același oraș cu un aparat foto și încercăm să facem ceva mult mai simplu: să nu trecem nepăsători pe lângă poveștile lui.

Atât.

Poate că acesta este lampionul nostru.

Într-o zi, lampionul lui Bacovia s-a stins. Revista a dispărut după trei numere. Hârtia s-a îngălbenit. O parte dintre oamenii care au scris acolo au fost uitați. Bacăul din 1915 aproape că nu mai există. Și totuși, după 111 ani, stăm într-un mic parc lângă casa lui și vorbim despre acea lumină.

Poate că acesta este lucrul extraordinar al poveștilor. Nu opresc timpul. Dar îl obligă să lase urme. Iar orașele sunt făcute din asemenea urme. Unele sunt scrise pe clădiri. Altele în fotografii. Unele zac prin arhive. Altele supraviețuiesc în câteva pagini îngălbenite ale unei reviste cât un caiet.

Trebuie doar să ne oprim din când în când și să le privim. Pentru că poate cea mai importantă moștenire pe care Bacovia a lăsat-o Bacăului nu este „Plumb”. Poate este faptul că ne-a învățat că și un oraș aparent cenușiu merită privit suficient de atent încât să devină poezie.

THIS IS BACĂU

____________________________________

Surse și documentare

„Orizonturi noi”, Bacău, 1915 — sursa primară fundamentală a poveștii.

Remus-Silviu Istrate, studiu despre viața culturală băcăuană la începutul secolului XX,publicat în „Carpica”, XXXIX , Biblioteca Digitală: https://biblioteca-digitala.ro/reviste/carpica/39-carpica-XXXIX-22.pdf

Liviu Chiscop, studiu consacrat centenarului revistei „Orizonturi noi”, „Ateneu”, 2015 , Arhiva revistei „Ateneu”: https://revista-ateneu.ro/wp-content/uploads/2015/05/at2015_05net.pdf

N. Davidescu, „Noua revistă română”, vol. XVII, nr. 8, 10–17 mai 1915 , mărturie contemporană apariției primului număr din „Orizonturi noi”; importantă pentru demonstrarea faptului că revista băcăuană a fost observată foarte repede în mediul literar bucureștean.

Constantin Călin, cercetările reunite în jurul „Dosarului Bacovia” și „Jurnal despre Bacovia” Articolele din seria „Jurnal despre Bacovia” sunt accesibile prin arhiva „Ziarului de Bacău”: https://ziaruldebacau.ro/?s=Jurnal+despre+Bacovia

Mihail Petroveanu, cercetări monografice despre George Bacovia, sursă pentru istoria revistei și caracterizarea lui Bacovia drept „director nedeclarat” al publicației, informație discutată și în studiile ulterioare dedicate „Orizonturi noi”. https://archive.org/details/petroveanu-mihail-george-bacovia/mode/2up

Bibliografiile și dicționarele de pseudonime literare, utilizate pentru verificarea semnăturilor Vag, Bob, Geovas, Geo Vas și George Arin asociate lui George Bacovia. https://www.scribd.com/document/388766099/Dictionar-de-pseudonime-pdf

Casa Memorială „George Bacovia”, Bacău / patrimoniul muzeal, https://www.facebook.com/georgebacovia.casamemoriala/