Sfântul Nicolae, biserica pe lângă care Bacăul trece fără să o mai privească

Două turnuri, o rozetă care încă își păstrează misterul și un clopot în care se mai află, poate la propriu, o parte din Bacăul anului 1848

Sunt clădiri pe lângă care trecem atât de des, încât, într-o zi, încetăm să le mai vedem. Nu pentru că ar fi devenit mai puțin frumoase. Nu pentru că și-ar fi pierdut importanța. Ci pentru că au fost mereu acolo. Le vedem de la semafor. Le vedem prin geamul mașinii. Trecem grăbiți pe lângă ele cu telefonul în mână, cu problemele noastre, cu întâlnirile noastre, cu ziua de mâine deja începută în minte înainte ca ziua de astăzi să se fi terminat.

Și, încet, orașul devine decor. Până într-o zi când te oprești. Ridici capul. Și privești. Mi s-a întâmplat zilele acestea în centrul Bacăului, în fața Bisericii Ortodoxe „Sfântul Nicolae”, vechea Catedrală a orașului. O știam. Sau, cel puțin, credeam că o știu. Am privit cele două turnuri ale fațadei. Rozeta dintre ele. Coloanele. Decorațiile. Proporțiile neobișnuite pentru o biserică ortodoxă moldovenească.

Apoi, undeva lângă biserică, am văzut două clopote. Erau jos. Verzui de vreme, grele, cu inscripții și ornamente pe care timpul nu reușise să le șteargă. M-am apropiat.

Pe unul dintre ele scria foarte clar: 1935. Și de aici a început povestea.

Pentru că atunci când începi să cauți ce înseamnă acel simplu „1935”, descoperi că în fața ta s-ar putea să nu fie doar un clopot vechi. S-ar putea să fie una dintre puținele bucăți de Bacău pe care le putem atinge astăzi și care păstrează în metalul lor povestea oamenilor de acum aproape două secole.

Înaintea bisericii pe care o vedem astăzi a existat un alt Bacău

Ca să înțelegem trebuie să facem mai întâi ceva dificil. Trebuie să ștergem din minte orașul de astăzi. Să dispară pentru câteva clipe Catedrala mare. Bulevardul. Mașinile. Blocurile. Magazinele. Semaforul. Piațeta. Și să ne întoarcem cu câteva sute de ani în urmă.

Locul acesta era important cu mult înainte ca actuala biserică să existe. Repertoriul Arheologic Național al Institutului Național al Patrimoniului înregistrează oficial aici Ansamblul bisericii „Sfântul. Nicolae” din Bacău, (cod RAN 20304.01). Situl cuprinde urmele unei biserici medievale și ale unei necropole, cu o cronologie care coboară până în secolele XV-XVI.

Cu alte cuvinte, când trecem astăzi prin centrul Bacăului, trecem printr-un loc în care băcăuanii se rugau și își îngropau morții cu sute de ani înaintea noastră. Generații întregi au trecut pe aici. Oameni ale căror chipuri nu le mai cunoaștem. Oameni ale căror case au dispărut. Oameni ale căror nume nu mai înseamnă nimic pentru noi. Dar locul a rămas. Și poate că acesta este primul lucru pe care Sfântul Nicolae îl spune despre un oraș, noi trecem. Locurile rămân.

1848

Una dintre cele mai importante surse despre vechiul Bacău este cartea lui Grigore Grigorovici, „Bacăul din trecut și de azi”, publicată în 1933 la Tipografia Primăriei Municipiului Bacău. Grigorovici consemnează că actuala biserică Sfântul Nicolae a fost zidită prin subscripție publică, prin stăruințele căminarului Pavalache Cristea și ale protopopului Ioan Enache Petrovici.

„Subscripție publică.” Două cuvinte. Dar să ne gândim ce însemnau ele.

Nu exista un buton „Donează”. Nu exista transfer bancar. Nu exista campanie pe Facebook. Existau oameni. Negustori. Boieri. Meșteșugari. Familii. Oameni care aveau mai mult și oameni care aveau mai puțin. Și fiecare putea pune ceva. Există chiar o tradiție consemnată de Grigorovici potrivit căreia Pavalache Cristea și Ioan Enache Petrovici, după așezarea temeliei, ar fi urcat pe schelă primele cărămizi ale bisericii. Nu știm dacă imaginea s-a petrecut exact așa. Dar îmi place să mi-o imaginez. Pentru că un oraș se construiește, în definitiv, exact așa: cineva trebuie să ducă prima cărămidă.

Dar oamenii Bacăului au făcut ceva și mai frumos.

Au făcut un clopot. Nu l-au comandat pur și simplu. Nu l-au adus de undeva. Potrivit monografiei din 1933, marele clopot al Sfântului Nicolae a fost turnat chiar în curtea bisericii.

Iar metalul? Grigorovici scrie că au fost strânse de la boieri, negustori și ceilalți cetățeni creștini diferite metale: aur, argint, aramă, fier. Din ceea ce au dat oamenii s-a născut clopotul. Avea 400 de ocă (în Moldova 1 ocă = 1,291 kg, greutate totală 516,4 kg). Și, după aproape două sute de ani, cunoaștem inclusiv ceea ce scria pe el, pentru că Grigorovici i-a transcris inscripția.

Textul consemna că fusese făcut cu „capital adunat din milostenie”, prin strădania epitropilor bisericii, între care Ioan Petrovici și Pavel Cristea, și păstra data: 29 iunie 1848. Pe marginea de jos era consemnat și meșterul: Pavel Romanovici.

Gândiți-vă puțin la imagine. Undeva în Bacăul anului 1848 exista focul în care se topea metalul. În jur erau oameni. Poate copii. Poate negustori care dăduseră câteva monede. Poate familii care aduseseră un obiect de aramă. Poate cineva a pus acolo ceva ce îi fusese drag. Nu știm. Documentele ne spun doar ce poate fi demonstrat. Restul îl putem doar imagina. Dar știm ceva sigur: clopotul acela nu aparținea unui singur om. Fusese făcut din contribuția unei comunități. Era, într-un sens aproape literal, vocea orașului.

Și apoi orașul a început să-l audă

Nu avem înregistrări sonore din Bacăul secolului al XIX-lea. Nu vom ști niciodată exact cum suna. Dar putem înțelege ce însemna un clopot într-un oraș fără telefoane, fără radio, fără televiziune și fără internet. Sunetul lui călătorea. Peste case. Peste străzi. Peste târg. Peste dimineți. Peste înmormântări și nunți. Peste sărbători. Peste generații.

Un copil născut în 1850 îl putea auzi. Apoi putea deveni tată. Apoi bunic. Iar clopotul continua să bată. Orașul se schimba sub el. Oamenii mureau. Alții se nășteau. Casele se ridicau. Altele dispăreau. România însăși se schimba. Dar de undeva, de sus, același metal continua să vorbească.

1935 — clopotul moare și se naște din nou

În 2004, Ziarul de Bacău a publicat un material despre clopotele vechi ale orașului. Reporterul a ajuns și la Sfântul Nicolae. Acolo, preotul Constantin Leonte a oferit informația care leagă piesele acestei povești. Publicația consemnează explicit că clopotul existent atunci data din 1935, iar potrivit preotului „acest clopot este făcut din topirea primului clopot” – cel sfințit la 29 iunie 1848.

Aici trebuie să fim exacți. Nu avem în acest moment un proces-verbal de turnare din 1935 sau o analiză metalurgică prin care să demonstrăm fizic proveniența aliajului. Avem însă mărturia publică a preotului bisericii, consemnată în 2004, că acel clopot din 1935 fusese făcut prin topirea celui din 1848.

Iar astăzi avem și obiectul. Fotografiat. Cu anul: 1935.

Vechiul clopot nu a dispărut pur și simplu. A fost topit. Metalul lui a intrat în foc pentru a doua oară. Și din el s-a născut alt clopot. Poate că obiectele au și ele o memorie. Nu una pe care o putem măsura. Ci una pe care le-o dăm noi. Același metal. Alt sunet. Alt timp. Același oraș.

Iar clopotul acela este încă aici

Asta m-a impresionat cel mai tare. Nu este într-o fotografie alb-negru. Nu este doar într-un document. Nu este o frază într-o monografie. Este aici. Lângă Sfântul Nicolae. Poți trece la câțiva metri de el fără să știi ce privești. Patina verde îi acoperă bronzul. Ornamentele sunt încă vizibile. Sistemul vechi de suspendare a rămas atașat. Iar pe corpul lui se poate citi: BACĂU – 1935.

L-am fotografiat.

Și abia după aceea am înțeles ce fotografiasem. Nu doar un clopot. Ci o punte. Între noi și niște oameni care au trăit aici cu aproape două sute de ani înaintea noastră.

Două turnuri care au privit Bacăul schimbându-se

Sfântul Nicolae are o arhitectură aparte. Documentația urbanistică a municipiului descrie cele două turle pătrate ridicate deasupra pridvorului, două registre de ocnițe, două brâie răsucite și 16  oloane angajate zidului – șase pe fiecare dintre laturile longitudinale și patru pe fațadă. Cele două turnuri nu au avut însă o viață liniștită. Cutremurele și intervențiile succesive le-au afectat și refăcut. În 1976 biserica a trecut și printr-un incendiu, iar cutremurul din 4 martie 1977 a impus din nou consolidări. Cutremur. Foc. Din nou cutremur.

Și biserica a rămas.

Poate că și acesta este unul dintre motivele pentru care nu o mai vedem. Ne-am obișnuit atât de tare cu faptul că este acolo, încât uităm câte lucruri au trebuit să se întâmple pentru ca ea să fie încă acolo.

Și apoi este rozeta

Între cele două turnuri există acel element circular pe care probabil mii de băcăuani l-au văzut fără să se întrebe vreodată ce este. Există mărturii locale potrivit cărora rozeta ar fi avut cândva vitraliu. Am încercat să găsesc dovada. Deocamdată nu am găsit-o. Și tocmai aici vreau ca This is Bacău să fie diferit. Nu vreau să transformăm o poveste frumoasă într-un „adevăr” doar pentru că sună bine.

În documentele consultate până acum nu am găsit o sursă primară sau academică suficientă pentru a afirma că rozeta actualei fațade a avut vitraliu. Așa că, pentru moment, rămâne ceea ce trebuie să rămână: o întrebare. Poate că o fotografie veche, uitată într-un album al unei familii din Bacău, va răspunde într-o zi. Și poate tocmai cineva care citește aceste rânduri o are.

2009. Clopotele se schimbă din nou

Pe 27 decembrie 2009, povestea sonoră a Sfântului Nicolae intră într-o nouă etapă. Cinci clopote moderne, realizate la Innsbruck de turnătoria austriacă Grassmayr, au fost sfințite pentru Catedrală. Evenimentul este documentat contemporan de Ziarul Lumina, care consemnează și sprijinul financiar al administrației locale.

Este foarte posibil ca retragerea clopotelor istorice pe care le vedem astăzi lângă biserică să fie legată de această modernizare. Dar încă nu am găsit documentul care să spună explicit că în 2009 clopotul din 1935 a fost demontat și așezat în locul în care se află astăzi. Prin urmare, nu voi spune că așa s-a întâmplat. Este o ipoteză foarte plauzibilă. Nu încă un fapt demonstrat.

Dar poate că adevărata poveste nu este despre clopote

Poate este despre noi. Pentru că mă întorc mereu la imaginea oamenilor din 1848. Nu le cunosc chipurile. Nu știu ce vorbeau între ei. Nu știu ce probleme aveau acasă. Nu știu cât câștigau. Nu știu dacă erau fericiți. Dar știu că au făcut ceva împreună.

Unul a dat poate aramă. Altul bani. Altul poate argint. Altul muncă. Și toate acele contribuții mici au intrat în foc. Individualitatea lor a dispărut. Nimeni nu mai putea spune: „aceasta este bucata mea.” Pentru că deveniseră una.

Un clopot.

Poate că de aceea povestea lui mă emoționează atât de mult. Pentru că este aproape definiția unui oraș. Un oraș este ceea ce rămâne după ce generațiile lui au trecut. Este copacul plantat de cineva care nu va sta niciodată la umbra lui. Este fotografia făcută de un necunoscut și găsită peste o sută de ani. Este casa pe care altcineva o va numi cândva „veche”. Este o cărămidă dusă pe o schelă. Este o monedă pusă într-o subscripție. Este o bucată de metal aruncată într-un foc în 1848.

Și uneori… este un clopot.

Ce a auzit clopotul acesta?

Dacă metalul ar putea păstra sunetele pe care le-a produs, câte povești ar exista în el? A auzit Bacăul interbelic. A auzit războiul. A auzit anii grei de după război. A auzit comunismul. A auzit orașul transformându-se. A auzit blocurile ridicându-se. A auzit vechiul Bacău dispărând bucată cu bucată. A auzit nunți. A auzit înmormântări. A chemat oameni la biserică. A vestit sărbători.

Poate că a bătut pentru bunicii noștri. Poate pentru străbunicii noștri. Iar înaintea formei sale actuale, dacă mărturia despre retopirea din 1935 este corectă, metalul din el sunase deja timp de aproape nouă decenii. Asta înseamnă memorie. Nu memoria unui server. Nu memoria unui telefon. Memoria unui oraș.

Și acum tace…

Nu spun asta cu tristețe. Și nici ca reproș. Clopotele au o viață tehnică. Bisericile se restaurează. Structurile se consolidează. Sistemele se schimbă. În 2009 au venit cinci clopote noi, iar vechile clopote au fost păstrate.

Poate că tocmai faptul că sunt încă acolo este lucrul pentru care ar trebui să fim recunoscători. Pentru că puteau dispărea. Puteau fi topite din nou. Puteau ajunge într-un depozit. Puteau fi uitate. Dar sunt acolo. Și poate că nu mai trebuie să bată pentru a ne spune ceva. Poate că acum trebuie doar să le privim.

Data viitoare când treci prin centru…

Oprește-te pentru zece secunde. Nu trebuie să intri în biserică dacă nu vrei. Nu trebuie să fii credincios. Nu trebuie să știi istorie. Privește doar fațada. Cele două turnuri. Coloanele. Rozeta. Apoi gândește-te că sub pașii tăi există urmele unui Bacău medieval.

Gândește-te că actuala biserică a fost ridicată prin contribuția oamenilor orașului. Că în curtea ei, în 1848, a fost turnat un clopot din metal adunat de la băcăuani. Că acel clopot a fost, potrivit mărturiei păstrate în 2004, topit și transformat într-un altul în 1935.

Și apoi uită-te la clopotul pe care scrie: 1935. Este încă acolo.

Poate că Bacăul încă vorbește

Doar că noi am uitat să-l ascultăm. Poate vorbește prin clădiri. Prin fotografii. Prin pietre. Prin poveștile bunicilor. Prin fundațiile ascunse sub pământ. Prin inscripțiile pe care nimeni nu le mai citește. Prin obiectele pe lângă care trecem convinși că sunt doar niște obiecte vechi. Și poate că acesta este motivul pentru care există This is Bacău.

Nu ca să spunem că înainte totul era mai frumos. Nu era.

Nu ca să transformăm trecutul în legendă. Nu trebuie.

Și nici ca să ne lăudăm orașul doar pentru că este al nostru.

Ci pentru ceva mult mai simplu. Ca să-l vedem.

Să ne oprim din când în când. Să întrebăm. Să căutăm. Să verificăm. Să fotografiem. Să vorbim cu oamenii care încă își amintesc. Să separăm legenda de document și documentul de presupunere.

Și să salvăm poveștile cât timp mai avem de la cine să le aflăm. Pentru că orașele nu dispar atunci când cade ultima lor clădire veche. Dispar puțin câte puțin, de fiecare dată când o poveste nu mai este spusă.

În 1848, niște băcăuani au adus bucăți de metal. Nu știau cine va locui aici în 2026. Nu știau cum va arăta orașul. Nu știau ce este un automobil, un telefon sau internetul. Nu știau că, aproape două secole mai târziu, cineva se va opri lângă biserica lor, va fotografia un clopot și va încerca să afle cine l-a făcut. Ei doar au dat ceva.

Metal. Bani. Muncă. Credință. Poate speranță. Au pus toate acestea împreună și le-au dat focului. Iar din foc s-a născut un glas. Astăzi, glasul acela nu mai vine neapărat din turn.

Dar o parte din povestea lui este încă aici. Pe pământ. Lângă biserică. Cu urmele timpului pe bronz și cu patru cifre pe care aproape că le-am fi putut trece cu vederea: 1 9 3 5.

Poate că asta înseamnă, până la urmă, să iubești un oraș. Nu să spui că este perfect. Ci să fii suficient de curios încât să te oprești atunci când toți ceilalți trec mai departe. Să privești. Să întrebi.

Și, din când în când, să redai glasul lucrurilor care nu mai pot vorbi singure.

THIS IS BACĂU

Poveștile orașului au fost întotdeauna aici. Trebuia doar să ne oprim și să le ascultăm.

_____________________________________________________

Surse și documentare

Repertoriul Arheologic Național – Ansamblul bisericii „Sf. Nicolae” din Bacău, RAN 20304.01, https://ran.cimec.ro

Grigore Grigorovici, „Bacăul din trecut și de azi”, 1933 – fișă bibliografică Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” Neamț https://bibgtkneamt.ebibliophil.ro/mon/bacaul-din-trecut-si-de-azi-cpxcmrmf

Copie digitală consultată a monografiei „Bacăul din trecut și de azi”, https://ro.scribd.com/document/713665624/Bac%C4%83ul-din-trecut-%C5%9Fi-de-azi-1933

Ziarul de Bacău, 2004 – „Cel mai vechi clopot din Bacău se află la biserica Precista”, https://ziaruldebacau.ro/cel-mai-vechi-clopot-din-bacau-se-afla-la-biserica-precista

Ziarul Lumina, 2009 – „Clopote austriece la Catedrala Sfântul Nicolae din Bacău”, https://ziarullumina.ro/amp/clopote-austriece-la-catedrala-sfantul-nicolae-din-bacau-35584.html

Doxologia – „Catedrala mică a băcăuanilor, monument de spiritualitate și cultură”, https://doxologia.ro/catedrala-mica-bacauanilor-monument-de-spiritualitate-cultura